Portret de Lumină
despre Dumnezeu...prin cuvinte prin care descoperim eternitatea
“Prieteni multiubiți, gândiți-vă acum la o inimă care conține toate celelalte inimi, la o iubire ce e mai mare decât toate la un loc, un suflet care le-nvăluie pe ale voastre toate, o voce-n care sunt cuprinse toate lae voastre voci şi o tăcere-adâncă şi nemuritoae ce-I mai adâncă decât oricare dintre adâncile tăceri.” (Kahlil Gibran-Grădina Profetului)
~☼~☼~☼~
“Dumnezeul meu,menirea şi împlinirea mea, eu îți sunt ieri, iar Tu-mi eşti mâine; eu îți rădăcina din țărână, iar tu eşti înflorirea mea în ceruri, şi împreună creştem dinaintea soarelui.” (Kahlil Gibran-Nebunul)
†
Totul a pornit de la un cântec divin, un cântec de lebădă. Undeva departe, la intersecția celui mai curat şi liniştit ocean cu cel mai încântător uscat, în adâncul gândurilor noastre a apărut credința. O primă zvâcnire, o mică explozie, în urma căreia inima timpului a început să bată pentru prima oară. De aceea, tot ce azi trăim e doar umbra unei clipe care şi-a luat zborul încă din prima clipă a vieții noastre.
O rază de foc care ne-a străpuns inima şi din acel moment viața noastră a renăscut.Un zâmbet din care credința s-a născut, o religie eternă pe care doar sufletul nostru o cunoaşte. Ne-am născut din credința aceasta, căci doar aşa ne vom putea realiza visul: acela de a cuprinde perfecțiunea cu puterea gândului.
Şi totuşi, acest moment, chiar dacă nu se va repeta vreodată, ne-a lăsat moştenire o imagine vie, o icoană a sufletului pe care-l numim Dumnezeu.
Infinitul, Dumnezeul perfect, se află în noi, în secunda zero… Cu fiecare secundă pe care o numărăm, ne îndepărtăm şi mai mult de eternitate. Memoria credinței piere cu fiecare pas pe care-l facem prin timp.
Doar murmurul izvorului mai povesteşte,în nopțile cu lunǎ plinǎ despre frumusețea divină. Gândurile Atotcreatorului trǎiesc ca simbol al armoniei,dincolo de limitele umane. Glasul său este ecoul pe care doar inima omului o poate auzi, este zâmebetul şi lacrima ființei umane. Dumnezeu este ideea, gândul în care inima mea se odihneşte în fiecare zi. Marele zeu al Universului, este eterniatea din fiecare secundă…..
Azi, un mormânt pe care l-am umplut cu secunde uitate, se află în sufletul nostru. Nu mai avem puterea de a-l recunoaştem pe Dumnezeul perfect, pentru că am uitat să zâmbim. Ne este frică să iubim, ne este frică să culegem trandafirii speranței din grădina sufletului. Nu luăm nici-o măsură… Chiar dacă timpul ne zgârie memoria, Dumnezeu este însăşi propria noastră eternitate. Am lăsat ca timpul să ne fure nemurirea, dar să nu-l lăsăm să ne fure credința. Fără credință, fără speranța răsăritului divin, vom fi lacrimi în suferință.
Avem nevoie de o religie adevărată, care să ne redea vederea…Avem nevoie de o lumină pură pentru a regăsi calea spre Dumnezeul perfect. Nu putem găsi ceea ce căutăm în întuneric şi suferință. Avem nevoie de lumină, avem nevoie de adevărul ce zace uitat în inima noastră.
Să nu ne imaginăm vreodată că îl vom descoperi pe marele Creator în ziua de mâine, în nu ştiu ce galaxie. Nu trebuie decât să ne deschidem porțile sufletului şi să lăsăm credința să ne călăuzească pentru că Dumnezeu se află în noi.
Vom ştii cu toții momentul când această credință ne va cuprinde sufletul. Vom găsi zâmbetul
Zâmbetul pe chipul nostru, vom simți în noi o putere fără margini puterea de a înțelege faptul că în noi se află Dumnezeul perfect.
Chiar dacă într-o zi această credință ne va sfâşia inima, chiar dacă vom simți cele mai adânci dureri, să ne lăsăm cuprinşi de credință, pentru că perfecțiunea este bine şi rău, adevărul absolut al realității. Chiar dacă viața omului reprezintă doar o bătaie de inimă, un moment îi este de ajuns pentru a cunoaşte binele sau răul, fericirea sau tristețea. În acele momente, gândul omului zboară… Descoperă rațiunea şi astfel devine stăpânul absolut al Lumii… Îi este de ajuns doar un surâs, doar un zâmbet pentru a înlocui mersul cu ritualul zborului.. Din dorința de a zâmbi, de a invada sufletul cu bucuria cunoaşterii, de a evada din tăcerea adâncă a uitării, omul are nevoie de cunoaştere…Abisul cunoaşterii reprezintă sensul desăvârşit al vieții umane, reprezintă întâlnirea cu Dumnezeu…
Probabil suntem nişte păsări de foc în realitatea divină, deoarece omul îşi înalță de fieacare dată sufletul pe culmile înțelepciunii, a căror limită este credința în Dumnezeu…Metamorfozarea progresului prin zborul sufletului spre cunoaşterea supremă, care este înşuşi Dumnezeu, bazată pe puterea ființei umane de a căuta şi de a înțelege cuvântul divin. Progresul este urma pe care cunoaşterea şi transformarea o lasă asupra ființei umane, este mângâierea lui Dumnezeu peste inima omului. Credința, imaginea perfectă a unui Dumnezeu perfect, este progresul pe care omul îl caută, este împlinirea sufletului…
La porțile existenți, sufletul nostru este răstignit pe suflarea credinței. Orele de amorțire, eternitățiile de uitare, clipele în care visul esre prin legea ecredinței interzis, toate acesrea vor fi date uitării. Pentru că, această credință va pătrunde în inima noastră.
Înainte de a încheia, aşez un ultim gând pe această întindere de gheață. Sunt convins că veşnicia există în sufletul nostru. Dumnezeul perfect este prezent mereu în inima noastră. Totul depinde de noi, pentru că noi naştem rekugia zilei de mâine. Va veni o zi când lacrimile vor deveni pure, când această nouă speranță ne va arde suferința, când durerea nu va mai fi atât de sălbatică, ne vom afla în fața Dumnezeului perfect. …Pentru că din acel moment, vom afla cine suntem!
Sam Noi 13, 2010 3:02 pm
