În amintirea unui Trandafir Albastru…

În amintirea unui Trandafir Albastru…

Zilele au trecut. La început am crezut că va fi un chin să fiu departe de ea. Pentru mine ea era un trandafir, o lumină care îmi aducea zâmbete. Însă, egoismul meu mă făcea surd la dorințele ei. Dragostea nebună care pusese stăpânire pe mine mă facea orb la suferințele ei care țâşneau ca nişte săgeți din cele mai amare clipe.
Un veac de singurătate, şi azi am altă impresie. Era mult mai uşor departe de ea. Pentru binele ei, pentru binele meu. Dar azi, sunt din nou lângă ea. Îi simt suflarea, iar mirosul ei mă înnebuneşte complet. În preajma ei, o durere îmi sfâşie inima.
Pentru că nu m-am schimbat, pentru că dragostea mea pentru ea a rămas acceaşi. O dragoste care renaşte, o dragoste veninoasă...
Aş muri în această clipă doar din dorința de a nu mai avea posibilitatea să o rănesc.
Pentru ea! Dar este greu! Încerc să stau departe de ea, dar parcă se aproprie nebuneşte. Probabil, valea durerii o cheamă spre nefericirea supremă.
De aceea, împotriva inimii care îmi zguduie sufletul, azi, rațiunea se ridică deasupra acestei dorințe. Azi, depărtarea este mai uşoară, pentru că ştiu că în aproprierea ei, reprezint un pericol pentru fericirea pe care mi-o doresc să o aibă. Singurătatea devine un refugiu, o formă de autoapărare. Ştiu că nu pot îmblânzi senzația ce-o port în inimă, dar nu o voi lăsa să evadeze, nu o voi lăsa să devină un monstru care să devoreze zâmbetul Trandafirului Albastru,zâmbetul iubitei mele!