ANOTIMPUL DIN NOI

☼ ~Anotimpul din noi ~☼


“În visul tău de trezire,când tăcut îți asculți sinele cel adânc, gândurile tale curg şi dansează ca fulgii de zăpadă, îmbrăcând spații sonore într-o tăcere albă. Zăpada inimii tale se va topi în primăvara sufletului tău, iar taina ta goni-va în şiroaie să caute în vale râul vieții. Şi râul va cuprinde taina ta şi-o va purta până la-ntinsa mare… Lasă-mă, o lasă-mă să-mi cufund sufletul într-un ocean de culori, lasă-mă să topesc în mine asfințitul şi să sorb curcubeul.” (Kahlil Gibran)

~Totul a început fără să-mi dau seama. Soarele strălucea pentru prima dată cu adevărul. Dincolo de acea perdea de nori, o rază sensibilă de foc străbătea întreg infinitul.~
~Ж~
La marginea propriului meu suflet, când cele mai adânci dureri se transformă în zâmbete, când eternitatea arde în fiecare gând, în inima mea ia naştere Cuvântul. Acest ghiocel al împlinirii…prin care îmi simt inima vie… Cu viteza gândului stăbat granițele rațiunii umane, în căutarea spiritului. Fiecare cuvânt este o căutare, o încercare de a înțelege anotimpul din inima mea.
Dragi cititori, pentru câteva clipe de eternitate, clepsidra timpului se va întoarce. Cuvintele care vor izvorî din propria mea inimă, din respirația fiecărui sentiment, vor crea un tablou al unui anotimp etern, propria mea viață! Totuşi, înainte de a începe, atrag atenția fiecărui cititor asupra faptului că fiecare cuvânt pe care îl voi aşeza pe această hârtie, va fi cuvântul eliberat din propria mea inimă, va fi suflarea spiritului în inima fiecărui gând. Voi încerca să descriu anotimpul pur al sufletului nostru…
În climatul acestei existențe, acest anotimp se numeşte Viață, situat între latitudinile durerii şi fericirii. Ținând cont de experiențele sufletului, de alternanța, fără sfârşit, durere-fericire, pot admite faptul că Viața este un anotimp al desăvârşirii, un foc etern prin care omul atinge absolutul. De aceea, pentru a căuta adevărul sufletului, pentru a descoperi tainele acestui anotimp, îmi voi lăsa inima să grăiască. Sunt conştint de faptul că doar sufletul cunoaşte anotimpul propriei mele vieți. Aşadar, îmi voi elibera sufletul, îl voi lăsa să viseze. O ultimă rugăminte pentru cei care vor fi martori la această întâmplare: Nu-mi tulburați visul sufletului! Nu-l criticați pentru tăcutele suferințe despre care nu poate vorbi, căci dacă le-ați cunoaşte, inima dumneavoastră ar fi inundată de lacrimi. Nu luați însă nici în derâdere zâmbetul din fiecare cuvânt… Pentru că în această călătorie, sufletul meu va vorbi despre curcubeul dragostei, despre soarele care-mi mistuie inima, pentru că această călătorie ar fi în zadar dacă la sfârşitul textului nu mă veți putea răsplăti cu un zâmbet. Plantez în fiecare cuvânt trandafirul fericirii, în speranța că vă voi putea oferi fiecărui cititor un gram de fericire… Pentru a înțelege mai bine aceste gânduri, acest text este rugăciunea inimii!
Sunt clipe prin care descopăr Anotimpul Etern din viața mea. În acele momente, sufletul tremura sub raza de soare care pătrunde până în adâncul inimii. Un răsărit în care găseam portretul vieții, un zâmbet care îmi dădea puterea de a trăi. Soarele, o furtună de flăcări îmi mângâia inima. Mireasma dragostei pătrundea în mine, şi astfel viața mea căpăta sens. Însă, când aceste întâlniri i-au sfârşit, când Soarele apune, când zâmbetul moare, inima mea plânge cu lacrimi sălbatice. Lacrimi de cristal care sfâşie în mii de bucăți fiecare gând, căci noaptea singurătății îmi ucide sufletul.
Dincolo de legile rațiunii umane, Soaele sufletului meu este un trandafir, un zâmbet nemuritor pe care îl port în fiecare clipă în inimă. Anotimpul meu etern este dragostea, o existență fără de sfârşit.

În adâncul inimii mele, la malul fiecărui sentiment, lângă țărmul fiecărui gând, dragostea este oceanul care îmi împrospătează sufletul. Un izvor de zâmbete şi de fericire, o grădină în care înfloresc florile fiecărei clipe. Dragostea este sentimentul cel mai profund pe care alizeele sufletului îl dăruiesc omului.
Prin vibrația inimii, aud şoaptele vântului existențial, care îmi mărturisesc faptul că anotimpul etern al vieții mele este un dor fără de margini, o dragoste perfectă născută dintr-o dulce suferință. În fața gândurilor mele se înfățişează istoria nopților întregi care au bătut la porțile existenței mele. Multe sentimente au fost înnecate în apele însângerate ale suferinței.
La început, inima mea era pustie…Acest anotimp nu exista, căci sufletul era un lac plin cu lacrimi, o inimă sfâşiată de cele mai adânci dureri, foc şi gheață, zâmbet şi tristețe. În acele clipe, în inima mea ploua torențial cu lacrimi. Deodată mi-am lăsat sufletul răstignit pe suflarea vântului. Am închis ochii şi am început să visez.
Cu lacrimi în ochii îmi aud aminte de clipele întunecate, momente în care viața mea nu exista, când inima mea dormea în noaptea fără de sfârşit…O iarnă lungă, o noapte polară în cae sufletul era închis, un infern, o moarte prin care sufletul îmi era dat uitării. Dar acest anotimp etern, dragostea-focul din inima mea, a transformat acest Infern într-o grădină a Paradisului în care azi au înflorit trandafirii fericirii.
Într-o zi, o strălucire fără margini mi-a îmbrățişat sufletul preț de o clipă. Simțeam cum în acea clipă se afla ascunsă o întreagă eternitate, o veşnicie ce se numea secundă. În acel moment, propria mea veşnicie a fost trezită la viață. Oceane de gheață ale suferinței se topeau sb influența soarelui etern, iar tristețea ardea până la epuizare. Soarele devenise o lumânare vie, o făclie de foc şi de iubire, din a cărui inimă se năşteau fulgii de nea ai Speranței. Soarele era drumul, calea spre împlinire, o autostradă pe care sufletul meu dansa. Toate acestea se întâmplă cu o viteză amețitoare, dar în acelaşi timp prea încet pentru eternitatea sufletului meu.
Undeva departe, la marginea acestui Univers, în interiorul sufletului meu, unde nimeni nu a ajuns vreodată, se afla acest Anotimp Etern. La început inima îmi era inundată de un potop de lacrimi. Dar dupa ce sufletul mi-a devenit un altar de jertfă, dupănoaptea nonexistenței, soarele a răsărit din dorința de a trăi, de a iubi…O schimbare radicală, un răsărit prin care am înțeles că arta vieții, fericirea deplină există în zâmbetul dragostei. Pe rugul fiecărei clipe, am jertfit eternități întregi, pentru că Soarele este visul nemuritoarei iubiri ce-o port în suflet.
Într-o zi, un gând mi-a tulburat sufletul! Oh, dragi prieteni, dacă Soarele ar muri, inima mea ar dispărea de pe harta existenței, iar acest Anotimp ar deveni o simplă amintire. De aceea, prin fiecare zâmbet, găsesc dovada clară a unei iubiri fără de sfârşit. Imaginea cerului îndoliat îmi bântuie inima… Iertați-mi însă aceste gânduri! Soarele zâmbeşte! Rămân hipnotizat în fața zâmbetului focului divin. Aici, pe țărmul fără sfârşit ak inimii mele, în grădina Sufletului, Soarele coboară de fiecare dată. Printr-un proces de metamorfozare, Soarele se transformă într-un înger. Când Soarele îmi încălzeşte sufletul, îmi aud inima cum tremură. Privesc apoi în grădina inimii… Un trandafie de lumină care mă încântă într-un mod deosebit, pentru că acest trandafir nu se ofileşte niciodată!
Anotimpul iubirii este fragmentat de rătăcirile sufletului. Viața este o alternanță de fericire şi tristețe, de lacrimi şi zâmbete. Acest anotimp există în inima mea, aşteptându-mi sufletul. De aceea ştiu că voi muri în momentul când voi avea puterea de a iubi necondiționat…În clipa în care dragostea pură îmi va cuprinde inima, îmi voi odihni sufletul în eternitate, în acest anotimp al iubirii. Un vis…o pasiune pe care doar propriul suflet o poate înțelege.



În încheierea acestei călătorii dăruiesc un zâmbet acelora dintre dumneavoastră care au citit cuvintele inimii mele. Vă mulțumesc, dar acest anotimp care există în inima mea poate fi cunoscut doar de către sufletul meu. Scopul acestei călătorii a fost acela de a înțelege că în inima fiecărui om există un anotimp etern al iubirii. Vă sfătuiesc pe fiecare să porniți în căutarea lui…Ascultați vocea inimii voastre, căci acest anotimp este rugăciunea pe care şoapta sufletului o rosteşte în fiecare clipă, este prelungirea sufletului în nemurire.
La revedere dragi prieteni…Vă mulțumesc pentru faptul că ați binevoit să fiți prezenți la povestea sufletului meu. Dar trebuie să ne luăm rămas bun. O ploaie de lacrimi urmează a-mi împrospăta sufletul. Aici, în inima mea, soarele tocmai a adormit, iar noaptea rece îmi zgârie inima. Privesc acest esteu, această poveste a vieții mele, o jertfă în numele iubirii, în memoria Soarelui, în al cărui zâmbet găsesc întreaga frumusețe.
De aceeam acest text va dăinui veşnic, prin aceste cuvinte de foc şi gheață, cuvinte care iată că mi-au ars inima, au făcut-o să ardă în cele mai adânci dureri, dar acest foc mi-a dat puterea de a zâmbi!

☼~Să nu lăsăm ca speranța, asemeni unui bulgăre de zăpadă, să se topească în visul vieții noastre!~☼

~§~Sfârşit~§~