☼~Altarul meu~☼
Mottoà Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Împreunǎ cu frumusețea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strǎbate fiecare secundǎ a vieții cu zâmbetul pe buze.
Ж
Femeie-cu chip de înger-
Adesea te vedeam venind
Şi cǎutam în ochii tǎi iubirea
Dar nu ştiam cǎ-i plinǎ cu venin
Şi cǎ te-nalțǎ, fulgerǎtor spre cer.
ψ
Buze-ce ard etern pe rugul
Unui altar de joc pǎgân
Sunteți o legǎturǎ sfântǎ
Pe care o sǎrut mereu.
☼
Pǎşesc acum pe-un alt tǎrâm,
Necunoscut şi-atât de tandru -
Iar singura dorințǎ – sǎ te gǎsesc
Zâmbind la fiecare şoaptǎ…
§
O, raza mea de foc
Privirea ta mǎ arde.
Întreaga ființǎ îmi renaşte
Când tu rǎsari, din când în când,
În calea mea!
†
Ascultǎ bǎtǎile inimii
sau ritmul propriilor mele lacrimi.
Te rog,aproprieți inima de inima mea
şi ascultǎ şoaptele din sufletul meu.
א
Te rog,arde-mi inima cu un sǎrut,
şi dǎruieşte-mi zâmbet peste viațǎ.
Revin-o din locurile strǎine şi pustii,
pe unde rǎtǎceşti de-o vreme.
§
Iată, soarele a ajuns pe pământ
iar luna stă prinsă-n oceane…
Pământul – povestea unui gând
a fost cândva, ceva neînţeles,
când totul era predestinat iubirii!
2) Tǎcere,cuvintele vorbesc…
Mottoà Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Împreunǎ cu frumusețea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strǎbate fiecare secundǎ a vieții cu zâmbetul pe buze.
A fost o zi fierbinte în care soarele a izbucnit în flǎcǎri,
A ars neîncetat, o zi întreagǎ şi încǎ mai topeşte
Aceste suflete ce stau închise în trupurile noastre..
Ne vezi şi parcǎ totuşi nu ne vezi,
Suntem la umbra viselor eterne
La aceastǎ masǎ complet nevinovatǎ
Unde se spun, în fiecare searǎ, poveşti!
Cuvintele de gheațǎ parcǎ sunt
Menite sǎ aline cǎldura-ngrozitoare.
Aud suspinul propriei mele inimi
Când cineva vorbeşte despre viațǎ..
Metafore neîmblânzite ce-au evadat neruşinate
Din mintea unui scriitor-încerc sǎ le cuprind
Sǎ le domesticesc, dar este în zadar.
Cuvintele au aripi şi-au învǎțat sǎ zboare..
Aprind în inimǎ lumina, când luna falnicǎ se-aratǎ
Închid în mine întâmplǎri nevinovate,
Adorm apoi, în liniştea poveştii
Şi mǎ trezesc cu sufletul curat.
Tǎcere, cuvintele vorbesc
Spun lucruri sfinte
Şi trebuie ascultate
Tǎcere, cuvintele vorbesc!
*
Cât de sensibile sunt uneori cuvintele,
Când exprimǎ adânca tǎcere a sufletului!
*
Cât de uşor respirǎ printre metafore,
Secunda poetului rǎtǎcita-n vers…
*
Cât de strǎin e visul acesta
Pe care toți îl numim poem..
*
Cât de dureros sǎ-ți mǎrturiseşti durerea
Prin zâmbetul frumos al poeziei..
*
Cât de tandru îți iei la revedere de la viațǎ
Când te decizi sǎ renunți a ne mai spune poveşti!
3) ~Iniţiere – poem absurd~
Mottoà Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Împreunǎ cu frumusețea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strǎbate fiecare secundǎ a vieții cu zâmbetul pe buze.
Se nasc atâţia morţi
şi sunt din nou aici,
De jos, coboară-n sus,
pământul redevine gând
sfârşitul se transformă-n început.
S-au şters nume din arhiva iubirii
se locuieşte într-o nouǎ galaxie,
teleportat departe de dragostea firii.
Un vânt dezgheaţă mii de trupuri
şi toţi prezintă aripi
cu care se avântă-nerăbdători
nu-n cer ca altădată
acum-doar pe pământ..
Iubirea a dispărut demult
şi a rămas o simplă amintire..
Oceanul disperării
cuprinde întreaga viaţă,
corabia ta zadarnic rătăceşte
pentru nimic în lume nu-i cale de întors.
Ascultǎ inima cum plânge,
ascultǎ cum suspinǎ orice gând!
Priveşte-te-n oglindă, apare un străin
eşti om-prezent în faţa porţii
şi doar un gând străbate
întreaga lume a timpului uitat..
Tu poţi, dar frica nu te lasă
să-ncepi acum o noua viaţă!
şi stai mereu cu ochii-nlăcrimaţi.
Priveşti zadarnic cerul-îţi e necunoscut,
tu eşti pe-o stâncă îngheţată…
o umbră pe pământul sfânt
doreşti să fugi,dar nu te poţi mişca..
În urma ta,rămâne amintirea unei aventuri pierdute..
pe care numai timpul adesea o cunoaşte
ca o zeiţă moartă în numele iubirii..
Din trupul fără vlagă,prezent în faţa mea,
doar ochii ei necunoscuţi trăiesc
într-un infern al buzelor fierbinţi..
Un râu de lacrimi sărută fruntea albă
şi pentru întâia oară o pot îmbraţişa.
E însă prea amar..e plin de suferinţă..
Şi o ultimă strigare-străbate întreaga lume
doresc ca să renască..şi eu să mor în schimb!
O rază îi cuprinde faţa..şi o văd pentru o clipă vie..
dar soarele rapid apune,şi nu se mai întoarce.
O viaţă am avut.Şi astăzi am pierdut
o fiinţă mult prea dragă.-O inimă mai bate
pentru ultima dată..e chiar a mea iubire
ce astăzi se desparte de viaţa trecătore..
Acum renunţ..la tot ce am visat
căci voi pleca departe Şi nu mă voi întoarce.
E doar un vis-un film abstract
al unei vieţi necunoscute..
Şi stau-pentru ultima dată
privesc în urmă şi totul mi-e străin,
nimic nu mai cunosc..din tot ce am iubit..
Un nor de praf se aşterne pe pământ
păşesc acum în grabă spre marea învolburată
doresc să rătacesc în valurile morţii..
Apoi să cad răpus de-un singur gând..
Un gând numit de către voi,iubire
cu care să păşesc în altă lume
să plec de aici cât mai curând…
Visez să vin cu tine…să nu mai stau aici..
Dar poarta nu-mi dă vioie,
sunt condamnat şi nu pot evada.
Rămân în continuare,într-un album pierdut
o mică amintie într-o fotografie..
Căci timpul îşi bate joc de mine
sunt prinţ..şi totuşi,sunt străin
în faţa ta nu reprezint nimic..
Un dar primesc din partea ta..
şi îl deschid nerăbdător..
E însă,calea ctre suferinţă…
E o tăcere absurdă..pe care n-o suport,
tu pleci departe..sau eu mă îndepărtez?
Zadarnic zbier,căci nimeni nu aude..
Strigarea mea se pierde într-un abis..
Şi nimeni nu observă,când stau în faţa lor
cât pot iubi pe acest pământ..
Şi stau nedumerit…privind uimit mulţimea
ce mă loveşte numai cu minciuni..
Aş cere Domnului dreptate,dar nu mă pot ruga,
căci am semnat cu sânge,acel tratat necugetat
pe care însăşi viaţa la sărutat cândva.
Eu am semnat pentru iubire..dar iată,-
astăzi sunt din nou trădat..aproape mort
şi totuşi,încă viu…dar oare până când?
O lacrima se scurge,cu o viteză ameţitoare
şi se zdrobeşte de mult iubitul trup
al unei fiinţe omeneşti pe care am rănit-o cel mai mult..
Din cauza mea ea a plecat..Iubirea este un păcat
care ucide mii de vieţi..Iubit-o..Îti cer acum iertare.
Tu dor divin,de ce nu pleci de lângă mine?
De ce ucizi atâţia oameni?Te rog,dipari!
Chiar dacă te iubesc atât de mult..
Nu mai e loc în inima rănită de spinii duri ai vieţii,
nici pentru-o simplă adiere a unui gând păgân.
Şi sângele iubirii se revarsă neîncetat precum un fluviu
peste întregul suflet al unui trup plăpând al disperării.
O lacrimă străpunge mireasma vechii suferinţe..
Lumina ce-a rămas încet apune..şi nu se va întoarce..
Iubirea mea dispare din nou de lângă mine..
Şi stau în faţa morţii cu fruntea aplecată
mai vreau măcar un zâmbet,din partea celor dragi..
Nimic nu mai contează,e vremea de plecare
pentru întâia oară,voi încerca să zbor…
Cu aripile frânte încerc să mă ridic,
dar un fior mă ţine legat de acest pământ..
Deşi am aripi,îmi este imposibil
să mă înalţ la ceruri, cu sufletu-mpăcat.
Dar nu pot să rămân aici,căci e cu neputinţă!
Ştiu,poate că veţi plânge..atunci când va trebui să plec.
Vă cer un singur lucru..şi rog să m-ascultaţi…
Atunci când este frig,când viaţa nu vă lasă să iubiţi,
priviţi soarele blând,simbol al veşniciei.
Sărutul lui,deşi fierbinte,e numai pentru voi!
Iar de va fi acoperit de nori..şi nu-l puteţi vedea..
gândiţi-vă la mine-cel ce am fost un simplu trecător..
dar ce-a găsit iubirea,aicea pe pământ..
Of,de veţi vedea cum păsările zboară,
cum totul-n jur renaşte…
Şi veţi zări un zâmbet pe harta cerului senin.
să ştiţi că este al meu,ca semn al preţuirii
pe care-l port cu drag mereu în drumul fericirii..
La îmbrǎțişarea vieții noastre
Pe rugul ce pǎşim mereu,
Un singur gând, azi se înalțǎ
Din propriul meu cuvânt..
Un suflet azi, e jertfǎ-n numele iubirii,
Pe acest pǎmânt, mor astǎzi pentru tine.
Acest cer pe care nimeni nu-l cuprinde
Mǎ cheamǎ azi sǎ-i povestesc de tine.
Eu plec cu inima-ntristatǎ
Te voi veghea de-acum de sus
Şi-ți voi trimite numai Soare!
Iar calea vieții, de-azi sǎ-ți fie
Luminǎ, fericire şi iubire..
Sting focul disperǎrii, cu inima aceasta
Şterg clipele când m-ai fǎcut sǎ plâng
Rǎmâne-n amintire, întreaga mea iubire.
La marginea acestei vieți
Din mâna mea, un trandafir se prǎbuşeşte pe pǎmânt..
Din ochii mei o lacrimǎ se scurge
Spun doar atât, în cel din urmǎ ceas:
„Te iubesc”, prin orice întâmplare..
Îți mulțumesc c-ai existat
Ai fost mereu un rǎsǎrit!
Cu dulce zâmbet, tu viața mi-ai vrǎjit.
Iți cer iertare, iubirea mea eternǎ
Te rog sǎ-mi ierți greşealǎ, de-am facut.
Eu te-am iubit, şi-ncǎ te iubesc
Şi voi trǎi întreaga eternitate
Cu gândul doar la tine!
Dar astǎzi plec, şi tu rǎmâi cu bine..
4) ~ Stele dezghețate…~
Mottoà Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Împreunǎ cu frumusețea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strǎbate fiecare secundǎ a vieții cu zâmbetul pe buze.
Undeva,departe,
Dincolo de acest univers
Unde nimeni nu a ajuns vreodatǎ
Se afla stele înghețate!
Sunt focuri adormite,
Ce nu mai lumineazǎ.
Privirea lor nu mai topeşte
Nici mǎcar pe zeul Timp.
Sunt 7 stele,care au uitat sǎ ardǎ
S-au stins printr-un potop de lacrimi!
Acolo,se spune cǎ viața nu existǎ
Cǎci fǎrǎ foc,nici timpul nu rezistǎ.
Într-o zi,o lumina a invadat tǎrâmul lor
Şi le-a cuprins pe toate într-un cerc.
Le-a-mbrǎțişat cu dragoste purǎ
Şi astfel stelele s-au aprins..
Un foc din ele a izbucnit
Şi totu-n jur s-a cutremurat.
Stelele s-au dezghețat
Şi parcǎ au reînviat..
Azi,trecutul s-a uitat,
Stelele ard neîncetat
Sunt flǎcǎri vii,
Izvor de luminǎ şi cǎldurǎ..
Doar timpul mai cunoaşte
Povestea celor 7 stele dezghețate!
5) * Lacrima*
Mottoà Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Împreunǎ cu frumusețea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strǎbate fiecare secundǎ a vieții cu zâmbetul pe buze.
Ψ~☼~§~Ж~§~☼~ Ψ
Ard inimi preacurate, cad lacrimi complet nevinovate…
Aud suspine adânci, din propriile cuvinte!
Te chem, mǎ rog sǎ vii, dar tu, nu vii…
Aştept un ceas, aştept o veşnicie…
Un foc străbate un suflet rǎtǎcit
Iubirea mǎ cuprinde, cad răpus
De dorul tău în lacrimi ce s-au dus
Spre alte zări, rǎmase necunoscute..
Ţi-aud suavul glas, în bezna fără seamăn,
Încerc sǎ te găsesc, dar nu-i decât o înşelare.
Aici nimic nu mai existǎ, cǎci totul a murit…
Doar eu mai rătăcesc, în ciuda disperării…
Şi beau amar din clipe, beau întreg veninul
În clipa ce-a ramas, eu gândul tot spre tine
Îl mai înalț cu ultima suflare…
Cer inimii tale, măcar un ultim glas…
Să-ți vǎd din nou privirea, chipul blând,
Să-ți simt mişcarea linǎ cu care m-atingeai…
Te rog, dar nu ştiu dacă mai auzi
Acest ultim glas, această ultimǎ strigare..
De-ar fi sǎ mor, ştiu cǎ nu-i nicio problemǎ
Tu m-ai uitat şi nu vei suferi
Întreaga lume nu mă mai cunoaşte
Doar simpla amintire mai ştie cum mă cheamǎ!
Să plâng aş încerca, dar lacrima cade,
Cade fulgerător în interiorul meu…
Îmi zdrobeşte inima, îmi cutreierǎ sufletul
Şi astfel durerea devine şi mai mare..
Lun Aug 09, 2010 8:47 am
