Nemuritoare iubire necunoscutǎ

Încep acum sǎ pictez tabloul unui pǎmântean pentru care trǎiesc pe acest pǎmânt. Vreau sǎ prezint sculptura vie a acestui suflet, amestec de sentimente ciudate, a tot ce am descoperit atunci când am intrat în contact cu trupul acestui om! Nu, nu pictez, sau cânt, sau chiar scriu pentru voi, nu,nu fac acest lucru pentru a deveni cineva, pentru a deveni cunoscut; am fost şi voi rǎmâne un om banal. Nu scriu pentru a gusta mǎcar o picǎturǎ din izvorul prea tulburat al celebritǎții. Nu, eu nu fac decât pentru o singurǎ persoanǎ. Scriu, cânt sau pictez… Sau mǎcar încerc... Pentru tine, centru al universului în care ezist, punct invizibil în jurul cǎruia gravitez. Aşadar, sper sǎ zâmbeşti. Sǎ fii ceea ce eşti. Nimic altceva! Sǎ nu te laşi influențatǎ de cei din jurul tau. Trup şi suflet, echilibru perfect între mişcare şi repaus. Între viațǎ şi moarte. Între cunoscut şi necunoscut...
Nu vreau sǎ plictisesc pe nimeni ,dar trebuie sǎ respectați regulile pe care vi le impun, deoarece aici sunteți pe tǎrâmul meu. Nu scriu aici pentru voi, şi scriu pentru mine, pentru a înțelege ceea ce este în jur. Nu este o formǎ de jignire, sper sǎ înțelegeți acest lucru.. Veți cǎlǎtorii de bunǎ voie, dacǎ veți citi ceea ce voi scrie în aceastǎ prezentare a unui înger aterizat pe pǎmânt. Nu va obligǎ nimeni sǎ cǎlǎtoriți, dar atentie, nu se poate merge pe jos.
Zburați.. Zburați.. pentru cǎ aveți aripi! Înțelegeți cǎ în aceastǎ cǎlǎtorie fiecare este un creator. Oricine este bine venit,
atâta timp cât lumea rǎmâne aceeaşi, sau chiar mai bunǎ.
Aşadar, obiectivul acestei expediții este purificarea zonelor blestemate, uitate chiar şi de rele. Suntem aici, în vârful muntelui, sau în adâncul oceanului. Trebuie sǎ ajungem la stele, sǎ îmbrǎțişǎm cǎldura lor interioarǎ. Trebuie sǎ fim noi, înțelepți, dar uneori, în anumite momente, neştiutori. Trebuie sǎ acceptǎm ca în fața noastrǎ se aflǎ un spațiu imens, pe care îl numim necunoscut. Trebuie sǎ-l explorǎm.
''Nemuritoare iubire necunoscutǎ'', este mottoul acestui început. Este vorba despre o reprezentare într-un sistem complex a unui chip de om, al unui trup care iradiazǎ putere, bucurie. Vǎ rog sǎ înțelegeți cǎ nu îi pot da un nume, deşi în sufletul meu existǎ!
Urmeazǎ o teleportare pe tǎrâmul real al dragostei. Priviți,aici este perfecțiunea--> în dragoste…

~Prima parte~

Eram considerat un om normal, obişnuit. Mergeam pe un drum simplu, pe cǎrǎri pe care nu erau obstacole. Un om simplu, deşi nu eram aşa. Eram diferit, un fel de vulcan activ, un pericol pentru orice pǎmântean. Eram mǎreț, o operǎ a naturii. Eram un fel de semi-zeu, deoarece eram între cer şi pǎmânt. Cu o singurǎ bǎtaie de vant aminitrile dureroase erau pierdute în lumea întreagǎ. Eram puritate, niciodatǎ nu eram singur. Totul pǎrea minunat, dar în acele momente,
mi-am dat seama, poate fǎcând cea mai mare greşealǎ, cǎ sunt fiu de zeu. Eram creația naturii, a oamenilor şi a zeilor, a soarelui şi a lunii! Dar eu doream sǎ ating cerul… Doream perfecțiunea! Am încercat, şi nu am reuşit. În fiecare secundǎ care trecea,c onştientizam cǎ nu era posibil.Era cu neputințǎ sǎ fiu ceea ce nu eram. Eram un munte,un om banal, care nu putea niciodatǎ sǎ-şi depǎşeascǎ limitele. Viața mea se schimbase... Tot ce acumulam, datoritǎ acelui vis prǎbuşit în adâncurile sǎlbaticiei, era numai durere. Poate chiar şi urǎ. Pentru cǎ iubind pe altcineva, am ajuns sǎ mǎ urǎsc. Îmi dǎdeam seama, deşi nu recunoşteam nimǎnui acest lucru, cât de slab eram, cât de neputincios eram atunci când iubeam..
Învingǎtorul devenise învins. Practic, propria lui armǎ, iubirea, îl doborâse.. Şi lava se ridica puternic şi nu am putut opri furia. Totul urma sǎ se dezlanțuiascǎ. Toți prietenii, sau aceia care mai rǎmǎseserǎ lângǎ mine, erau în pericol. Natura urma sǎ primeascǎ în loc de o mângâiere o palmǎ. În loc de o îmbrǎțişare, urma sǎ primeascǎ ceea ce cu siguranțǎ nu merita. Îmi pǎrea rǎu, mǎ durea foarte mult, deoarece nu puteam opri. Nu mǎ putea controla, fiindcǎ era imposibil sǎ uit, sǎ uit cǎ iubirea era un vis ,ritual al renaşterii. Nu puteam uita cǎ în corpul meu, suflet al unei lumi necunoscute, se afla o otravǎ..
Şi brusc, atunci când ultimul zâmbet a zburat departe,spre locuri necunoscute, am izbucnit. M-am cutremurat, am plâns cu sânge, lavǎ de sentimente. Lacrimi invizibile... Eram de neoprit! Distrugeam în acele momente tot ceea ce construisem. Aşteptam cu neputințǎ sfârşitul. Durerea cuprinsese natura. O furtunǎ dansa pe ritmurile morții. Aşteptam curcubeul, deşi ştiam cǎ nu voi apuca sǎ-l mai privesc.. Trǎiam într-o lume în care totul era destinat distrugerii. În fiecare secundǎ, mǎ despǎrțeam de tot ceea ce iubeam. Natura urma sǎ mǎ urascǎ pentru totdeauna... Pentru cǎ, iubisem prea mult, iubisem absolutul şi trǎdasem. Meritam orice pedeapsǎ, dar durerea cea mai mare pe care o simțeam era aceea cǎ nu eram singurul care suferea. Din cauza mea, prietenii,natura, lumea înconjurǎtoare, era supusǎ unui tratament pe care nu-l merita.. Erau şi ei pedepsiți, aceşti oameni fǎrǎ vinǎ. Şi toate din cauza mea…

Eram un demon, distrugeam tot ce întâlneam în cale. Totul se transforma în praf, totul se ridica spre înǎlțimi nedefinite, totul dispǎrea.Eu, eram acela care trǎda. Doream sǎ opresc, sǎ ucid trupul acesta neimportant din care izvorau atâtea rele. Eram un rǎu tulburat, în care, pe parcursul vieții, mii de lacrimi colindau un spațiu ce devenea din ce în ce mai mare. Poluam... Deşi visul meu fusese cu totul altul.
Şi atrunci, în acele momente, cǎutam privirea Soarelui. Dar, unde dispǎruse? Nu era acolo, totul era predestinat durerii.. Strigǎtul meu devenise un nesfârşit ecou al durerii. Nu, nu eram laş, eram foarte curajos, deoarece sǎ lupți împotriva tuturor, este chiar un act nebunesc. Dar, eu eram slab. Puterea mea pierise... Aceastǎ slǎbiciune era amestec de iubire şi urǎ. Eram la granița dintre pǎmânt şi cer.Nu puteam însǎ trece ,fǎrǎ a plǎti un tribut: tribut de lacrimi şi de sânge. Îmi pǎrea rǎu, trebuia sǎ fac aceastǎ faptǎ necugetatǎ de a distruge tot ce-mi era drag. Dar,o singura ființǎ, mǎ fǎcea sǎ urlu .Pentru cǎ, pe ea, nu o puteam rǎni. Eram cucerit de frumusețea ei, legat pentru eternitate de sufletul ei… Pe ea ,nu o puteam trǎda..
Un fior strǎbǎtea corpul adormit, otrǎvit de nopțiile albe, petrecute departe de tine, departe de singura ființǎ pentru care Viața cǎpǎta sens. Singura pentru care puteam privi cucubeul, zâmbetul adevǎrat al naturii, şi în acelaşi timp şi al meu... Puteam zâmbi doar în prezența ei, puteam visa numai când mǎ gândeam la ea. Şi totuşi, chiar dacǎ toate aceste întâmplǎri se produceau la rǎsǎritul acestui glob fierbinte aterizat pe pǎmânt, sub aripile acestui înger, am învǎțat ce înseamnǎ “a iubi”. Am învǎțat ce înseamnǎ “a trǎi”,”a fi fericit”.Dar,apusul aducea singurǎtatea.Atunci,luna era o oglindǎ,în care priveam de nenumǎrate ori.Chiar dacǎ se afla departe de mine,te-am putut observa.Atunci,
când ochii tǎi vegheau sub lumina de mister a luceafǎrului,
adormeam.Intram într-un vis fǎrǎ sfârşit.Mereu lângǎ tine.Te priveam,
eram încântat de frumusețea ta.Corpul tǎu îmi încǎlzea amintirile,şi era un pod spre îndeplinirea visurilor..Visam.Zâmbeam şi eram fericit,
deoarece eram în preajma ta,sub protecția aripilor tale,înconjurat de frumusețea nestinsǎ a ochilor tǎi.Totusi,regretam un singur lucru.
Acela,cǎ nu reuşeam niciodatǎ sǎ-ți spun cǎ te Iubesc..


~Partea a doua~

Şi iatǎ,în cele momente,când aveam urgențǎ nevoie de apariția zâmbetului tǎu,ai venit..Ai coborât pe o razǎ stelarǎ.Trupul tǎu,atât de alb,mângâia pǎmântul.Datoritǎ ție totul se supunea acelui proces magnific al renaşterii.Soarele coborâase pe pǎmânt,sufletul tǎu cutreiera întreg peisajul.Mǎ cuprindeai cu o forțǎ de nedescris.Pǎrul tǎu,dansa pe ritmuri neînțelese.În acele momente,erai zeița tuturor.
Chiar dacǎ niciodatǎ nu îmi mǎrturisisei cǎ mǎ iubeşti,în acele momente eram convins cǎ iubirea ta era un dar…Un dar etern,pe care,în acele momente îl primeam.Priveam jocul culorilor din ochii tǎi,mai mereu schimbǎtori,dar iatǎ,în acele momente,ochii tǎi strǎluceau.Erau roşii,
precum focul iubirii...
Mǎ îmbrǎțişai,şi chiar atunci,mi-am dat seama cǎ pot deveni mai bun.Furia,durerea,totul dispǎruse.Priveam încrezǎtor cerul atât de senin.Pentru prima datǎ,puteam zâmbi.Pentru prima datǎ,visul meu se împlinise.Nu eram zeu,eram un om.Un om normal,care urma sǎ înceapǎ o nouǎ viațǎa;alǎturi de femeia visurilor,alǎturi de persoana care,în cele mai grele momente,a fost mereu lângǎ mine,ajutându-mǎ de fiecare datǎ...
Deodatǎ,nu m-am mai putut opri.Mǎ apropriam din ce în ce mai mult de tine.Ochii tǎi deveneau sǎlbatici.Mǎ atrǎgeau cu o forțǎ împotriva cǎreia nu mǎ puteam opune.Chiar dacǎ nu-ți doreai poate acest lucru,mǎ himnotizai.Pǎtrundeai într-un fel în sufletul meu.Sau chiar şi în trupul meu.Ochii tǎi deveniserǎ,cu siguranțǎ în acele momente,centrul universului.Erai granița dintre existențǎ şi sfârşit.Totul se transformase.Ochii tǎi strǎluceau amețitor.Rǎmâneam neputincios.
Mǎ apropriam de tine.Doream sǎ te îmbrǎțişez,sǎ te sǎrut,deşi ştiam cǎ acest lucru nu era posibil.Eu eram acela care profana..Era un sǎrut forțat,dar în acele momente nu mǎ puteam opri.Priveam focul din jur.
Pentru prima datǎ,mǎ ardea,deoarece fǎceam o greşealǎ.Încercam sǎ mǎ opresc,dar acest lucru nu era posibil.Eram poetul care-şi distrugea poezia…Eram pictorul care mâzgǎlea tabloul.Eram artistul care îşi distrugea opera.Eram omul care îşi rǎnea inima.Distrugeam în acele momente,o prietenie perfectǎ.Viitorul se îneca în ape tulburi.Şi toate astea,din cauza acestui instinct criminal.Conştientizam,dar nu mǎ opream.Gura ta era o icoanǎ sfântǎ,ochii tǎi erau un izvor cutremurǎtor.
Trupul tau era creația zeilor,dar în acele momente te vroiam.Eram gelos,eram gelos atunci când te vedeam în brațele altora.Ştiam cǎ mirosul lor îşi va pune semnǎtura peste trupul tǎu.Mǎ simțeam groaznic atunci când te vǎedeam în preajma lor,în brațele lor..Fiindcǎ te iubeam,
te doream numai pentru mine.Poate cǎ eram egoist,dar zâmbetul tǎu era singurul fenomen,singurul miracol pe care nu-l doream sǎ-l îmapart cu altcineva.O ultimǎ atingere,o ultimǎ clipǎ de fericire petrecutǎ în paradis.Un ultim sǎrut.Un rǎsǎrit care avea sǎ apunǎ imediat.Un zâmbet care va dura doar o secundǎ...Şi apoi..O veşnicie întreagǎ petrecutǎ în infern,în singurǎtate.
Te priveam neîncetat cum coborai treptele.Privirea ta mǎ urmǎrea oriunde mergeam.Ea,sau poate chiar tu,îmi dǎdea putere.Simțeam cum privirea ta îmi hrǎnea sufletul,cum un izvor de raze vindecau orice ranǎ pe care o întâlneau.Doream sǎ privesc în altǎ parte,dar nu reuşeam.Eram scufundat în limpezimea ochilor tǎi.Şi acum îmi aduc aminte cat de mult doream sǎ mǎ aproprii de tine,sǎ te îmbrǎțişez.Dar,
nu am reuşit.
Devenisem o stâncǎ!Eram ținut în loc de o forțǎ necunoscutǎ.Priveam zadarnic cum te îndepǎrtai,conştientizam cǎ voi rǎmane singur..Viața era crudǎ.În fiecare secundǎ apunea un zâmbet.Sfârşitul venea şi distrugea totul.Te aşteptam.Aveam de fiecare datǎ aceeaşi speranțǎ.
Dar,fructul acesta al iubirii,nu putea înflori.Era un fruct necopt,cu gust amar.Se pare cǎ nu avusesem destulǎ rǎbdare.Nu înțelesesem cǎ iubirea este un fruct care trebuie cules doar în momentul în care s-a copt.Eu nu avusesem rǎbdare.Dar,nu era totul terminat.Acest fruct,
putea renaşte.Eu,sau inima mea,sau chiar sufletul meu,era un ghiveci.
Eu eram soare şi furtunǎ,luminǎ şi apǎ.Eu eram cǎldurǎ şi vânt.
~''Eu eram iubire..''~

Pentru prima datǎ,totul era minunat.În sfârşit ajunsesem acolo,în locul mult cǎutat.Reuşisem!Fusesem aşadar teleportat într-o altǎ lume.
O lume care arǎta aşa cum îmi doream.Nu reuşesc sǎ gǎsesc cuvinte pentru a descrie cea ce s-a întâmplat în acele momente.Deşi totul îmi pǎrea strǎin,mǎ simțeam bine.Cǎutam ceva,sau pe cineva.Dar nuşde ce eram atât de încrezǎtor în faptul cǎ o voi întâlni.Dupǎ atâtea aşteptǎri,în sfârşit visul acesta se împlinea.
Atunci te-am vǎzut…Deşi te cunoşteam foarte bine,deşi chipul tǎu îmi rǎmǎsese întipǎrit în suflet,nu te-am recunoscut.Şi asta,datoritǎ faptului cǎ erai mult mai frumoasǎ.Ți-am privit ochii,şi am reuşit sǎ vǎd acel foc nestins,pe care l-am cǎutat atâta vreme.Era focul iubirii,care reînviase în sufletul tǎu.În acele momente iubeai,erai un curcubeau sau un zâmbet.La început acest vis pǎrea imposibil,dar iatǎ cǎ astǎzi s-a împlinit.Iubirea ne unea pentru totdeauna.Recunosc,de multe ori am fost foarte aproape de dezastru,am fost uneori pe punctul de a renunța,de a îndrepta privirea cǎtre altcineva.Dar nu am fǎcut acest lucru,mi-am continuat drumul,deşi era cel mai lung şi cel mai periculos.
Şi iatǎ,astǎzi toatǎ munca îmi este rǎsplǎtitǎ.Desigur,cel mai mare merit nu este al meu,ci al tǎu.Este meritul tǎu,pentru cǎ şi tu m-ai iubit.Pentru cǎ,privirea ta,sufletul tǎu,cuvintele tale,întotdeauna mǎ protejau.
Întotdeauna mi-ai dat puterea de a mǎ ridica...de a învinge!

Acest vis se terminǎ aici..Tot ce ati citit,este adevǎrat sau se va îndeplini în viitorul apropriat.Totul este cât se poate de serios.Dar,nu am reuşit sǎ descriu nici mǎcar o parte din frumusețea acestei iubiri eterne.Şi sunt convins cǎ nu o voi putea descrie niciodatǎ.Însǎ,o simt şi o trǎiesc în fiecare secundǎ cu aceeaşi intensitate puternicǎ.Nu aş fi scris nimic dacǎ aş fi ştiut cǎ voi rǎni pe cineva.Am scris despre realitate.Am scris despre ea,fecioara,zeița dintre pǎmânteni.Am scris despre frumusețea ei,despre gândurile şi sentimentele ei.Şi în acelaşi timp,am scris şi despre un om.Despre actorul principal din vfilmul vieții mele.Am scris,am privit şi am ascultat.

Voi scrie în continuare despre tine,te voi iubi mereu,dar în aceste momente,draga mea,prințesa visurilor mele,ai nevoie de o pauzǎ.Te rog deschide ochii şi aduți aminte de momentele fericite ale trecutului.
Drumul este foarte lung,dar în aceste momente,când privirea ta mi-a cucerit întreg trupul,când iubirea s-a aşezat în logosul sufletului meu,
nu mai existǎ cale de întoarcere…
Poate cǎ mâine nu mǎ vei mai vedea,poate nu mǎ vei mai auzi niciodatǎ.Este posibil sǎ nu mai fiu capabil sǎ scriu despre tine,despre iubirea pe care ți-o port.Poate mǎ vei uita.De aceea,îți mai spun încǎ o datǎ: te IubeSc…